Tinarul crestin si fericirea

Sunt mai multe poveşti care îmi sâcâie minţile.
deşi, la drept vorbind, văd greu desprinzându-se din noi ceva… liber,
ceva trăit ca o poveste frumoasă în mijlocul zilei.
povestea noastră e una tot despre prinsorile tinereţii noastre.
eu aşezat pe spate. tu aşejat pe spate. şi muzică.
e prea odihnitor să visezi…
e vremea câtorva dulcegării cu puternic iz de libertate.
numai povestea e capabilă de reale ascunzişuri liniştitoare, în faţa definiţiilor.

Tânărul creştin îndrăgostit de fata fluture
şi zile în care a putrezit el în clubul acela din caramizi ridicate-n beciurile pământului, în care intrase în seara aceea
când fata fluture se descompunea în ceva mai frumos şi mai liber decât moartea,
pe iarbă, la marginea oraşului, în câmpul înnegrit de miezul nopţii.
e prea odihnitor să visezi…

Dumnezeu s-a dovedit mai bun decât viaţa.
nici muzica, nici trădarea sexuală, nici crima prietenului nostru cel mai bun,
nu ne înveninează destul, nu ne scoate din minţi, nu ne taie-n bucăţi, felii feliuţe,
cum ar face-o Dumnezeu printr-un singur ceas în care el
ne-ar ignora pe faţă dragostea.

„Vreau să văd faţa ta, Doamne”, zise tânărul creştin.
„sunt zile de când putrezesc aici…
vreau să plec, o sa ies afară de-aici, o să mă târăsc bolnav ca un câine legat
la o sarcină prea mare,
o vreau vie… la mormântul ei, câmpul…”

Oraşul se îngustase. oamenii dispăruseră ca noapte de noapte.

Intunericul e mai dens în afara oraşului
şi fata fluture roşie nu mai e acolo.
pe locul în care el îi dădese singura ei zi de viaţă,
rămăsese doar iarba strivită, uscată, haina ei umedă
şi sute, poate mii de gândaci albi,
viermuind lacomi pata aceea neagră de pământ.

Un urlet, încă o prăbuşire, teroarea unei prinsori, frig.
tânărul creştin şi fericirea coleopterelor.
„vreau să fiu liber, Dumnezeule!”
„vreau să fiu liber, Dumnezeule!”
„vreau să fiu liber, Dumnezeule!”